Atelierul de vara - Dumitru Popescu

  Pictorul se inveseli: Dar ce logica e aici? Cu figura aceasta de robot auster, neindurator si impasibil voiai sa faci furori printre femeile si asa blazate, vegetand la temperatura camerei, intrate, cele mai multe ireversibil, in rutina „caii de mijloc"? Grozava strategie, chiar pentru un Don Juan inacrit in esecuri! isi zise. Aproape uitase ca e vorba de el insusi, si optiunea de viata a modelului din portrete i se paru stupida si caraghioasa. Pentru ca masca adoptata stresa, complexa, inhiba si indeparta, la randul ei, iremediabil. Cine nu stie, gandi, ca femeia asteapta de la barbat in primul rand omagiu, unul exprimabil intr-un milion de feluri, in functie de temperament, educatie, experienta si intensitate a afectivitatii, stare materiala, elocinta, inventivitate, gen psihic si alte particularitati masculine. Omagiu, omagiu, omagiu! – cer ele continuu, intr-un limbaj ce oscileaza de la frust la sofisticat, ca si prin priviri, gesturi, zambete orgolioase ori mieroase, aluzii, multumiri anticipate sau mici recompense. „Pai cu aceste sageti de silex (ca ale vanatorului preistoric) le trimiteai tu omagiu?" ceru Dan portretului sa-i explice ratiunea straniei tactici.