Jocurile Daniei - Anton Holban

Dania pare a fi, in imaginatia naratorului, o intruchipare a senzualitatii si nestatorniciei juvenile. Sandu de aici este mai putin gelos si putin mai decis decat predecesorii sai. Isi pune si el intrebari incomode („a mai fost sarutata”?), fugile, tacerile, capriciile Daniei il nelinistesc, dar nelinistile nu-i paralizeaza spiritul si nu-i populeaza prea mult imaginatia. Dania, planta de sera, nu este fara instructie: ii place Brahms, citeste Dominique si cunoaste opera lui Rablais, spre mirarea profesorului care accepta greu ideea ca o adolescenta mondena a putut infrange dificultatile unui roman medieval, indragostita, Dania il duce pe iubitul ei, crestin, intr-o biserica si-i jura fidelitate vesnica. Isi schimba des rochiile si are infatisare, uneori, de parvenita. Nu minte si asta este o forma a orgoliului sau. Concluzia este ca „simpla literatura este depasita”. Intr-o seara, Dania ii telefoneaza si-i spune aceste fraze provocatoare: „Te astept, iubite, vino! Nu voi mai avea nicio sfiala ca sa te primesc. Vreau sa te sarut cum inca nu banuiesti ca sunt in stare s-o fac. Sa te imbratisez cum nu te-a imbratisat inca nimeni. Si te voi astepta numai cu o panza usoara pe mine, ca sa-mi fie corpul in voia ta, sa faci ce vrei cu mine. Nu am [farama] de carne care sa nu te astepte”... pentru ca a doua zi sa nu-si mai aminteasca nimic.