Tema esentiala a poemelor lui Radu Sorescu este ceea ce el numeste iubirile postume. Pe acestea vrea sa le execute poetul retras, daca inteleg bine, din haosul lumii publice, pentru a medita in singuratatile muntelui – ca monahii din epica lui Sadoveanu – la destinul sau de om religios si, totodata, la tradarile suferite intr-o iubire himerica. Versul sau este ca lancea lui Apollo, cu un varf raneste, cu celalalt tamaduieste. Se cerceteaza pe el si se regaseste, in egala masura, vinovat de risipirea acestui ideal.
Ce este de observat in aceste poeme este agresivitatea lor lirica, limbajul direct, puternic confesiv, existential, in contrast cu ceea ce fac tinerii minimalisti de azi. Radu Sorescu, discipol al lui Petre Tutea, se intoarce la poezie ca o voce a sufletului insetat de adevar, in ordine sentimentala si, paralel, la o voce a spiritului insetat de divinitate.
Eugen Simion